Sursa poza: ExpressPress

Gabriel Liiceanu, o figură marcantă a filosofiei românești, aduce în discuție un subiect esențial pentru viitorul nostru ca națiune. După cel de-al doilea tur de scrutin, Liiceanu și-a exprimat convingerea că a venit momentul ca România să renunțe la fantasmele trecutului și să îmbrățișeze în mod conștient valorile civilizației globale.

Într-o scrisoare deschisă publicată pe Contributors, Gabriel Cercel, discipol și fost colaborator al lui Gabriel Liiceanu, accentuează importanța de a depăși miturile care au dominat cultura românească interbelică. Cercel, doctor în filozofie, subliniază că obsesia „purificării de balcanic” reprezintă o fantomă persistentă a culturii noastre, care periclitează acceptarea unei identități autentice și normalizate.

Cercel propune o reîntoarcere la rădăcinile sănătoase ale culturii române, ferită de „fatalismul mioritic” sau de tendințele extreme de mobilizare naționalistă. El consideră că adevărata renaștere spirituală a națiunii noastre poate avea loc doar printr-o împăcare cu propria istorie și printr-o integrare în marea familie europeană.

Acest mesaj rezonează puternic cu filozoful Gabriel Liiceanu, care a descris ideile lui Cercel precum un „cadou neașteptat” de ziua sa. În scrisoarea sa de răspuns, Liiceanu abordează tema „suveranismului” românesc, pe care îl consideră fondat pe o complexitate culturală moștenită și nepotrivit adaptată lumii contemporane. Filosoful insistă asupra necesității de a lăsa în urmă utopiile nostalgic-interbelice și de a construi o imagine națională ce acordă prioritate normalității și evoluției sănătoase.

Cu o notă de sinceritate și realism, Liiceanu sugerează că românii ar trebui să își depășească vechile complexe și să înceteze să se ascundă în spatele unor povești grandioase, croite mai mult pentru a panseaza un orgoliu rănit, decât pentru a reflecta o realitate constructivă. Importanța acestei transformări devine și mai evidentă în contextul actual al reconfigurărilor geopolitice și spirituale, unde locul nostru ca națiune depinde de recunoașterea și îmbrățișarea trecutului, cu toate bunele și relele sale.

Prin urmare, întrebarea lui Liiceanu, „Cum vrem până la urmă să ne definim ca români?”, nu este doar retorică, ci un apel la acțiune și reflecție profundă. Filozoful ne invita să aspirăm la o societate care își îmbrățișează identitatea completă, dar care simultan e deschisă la schimbare și la integrarea în cultura europeană și universală.

Această viziune reprezintă, astfel, nu doar un punct de reflecție filozofică, ci o direcție de acțiune menită să ne ghideze spre un viitor în care România devine o parte deplină și respectată a comunității internaționale. Atitudinea propusă de Liiceanu este una de demnitate și reconciliere, esențială pentru a ne poziționa cu încredere pe scena globală.