Amintirea Ioanei Popescu: O Ieșire din Scenă Care A Lăsat Satul în Doliu
Ieri dimineață, satul nostru a fost lovit de o veste care a făcut să se oprească și cocoșul din cântat: Ioana Popescu, jurnalistă și fostă actriță cu renume de bârfă, ne-a părăsit fulgerător la doar 45 de ani. Pân’ și găinile au făcut ouă mai mici de supărare.
Se zice că nici iarba din fața casei nu mai vrea să crească acum, de când Ioana nu mai e să o critice cu talentu-i aparte. O întreagă comunitate cu napolitane și ceai în mână, stând de veghe, își șterge lacrimile și nasurile cu ocazia asta nefericită. Căci, de-a lungul vremii, Ioana ne-a lăsat și râzând și suspinând de pe marginea scenei vieții.
Și chiar de-a plecat ea la stele - zic gurile satului că o să fie criticul lor acolo de-acum înainte - iubitul rămas aici pe pământ, Florin, nu prea știe cum să o conducă pe ultimul drum. „Cum să faci o asemenea femeie să se odihnească în pace?” se întreabă Florin retoric, scărpinându-se pe după urechi ca nevasta când schimbă frecvența TV-ului între telenovele. „Tre' să fie cu aplauze, ca la teatru!” adaugă, oftând.
Bătrânii din sat și-au pus șepcile cârpite cu grijă și au propus un festival de muzică și farfurii de prăjituri în cinstea ei, să fie ceva memorabil, să vorbească și urma, nu doar trecutul. Dar de unde să scoți fondurile la vreme de criză, când până și primarul primește salariul în ouă proaspete?
Cert e că mulți vor tânji după râsul ei molipsitor și ironiile care te răscoleau precum o pisică ce-ți scurmă în sandale. Cine știe, poate satul va ridica un monument în cinstea inspiratelor ei interviuri, că doar alta ca ea Slătioara nu a mai avut și cine știe să mai aibă.
Să ne amintim, zic eu, cu drag și cu umor de un om care, până în ultima clipă, a știut să facă din cuvinte o artă. Așa cum ar fi spus tot Ioana, viața continuă, chiar și atunci când protagonistul și-a schimbat scena.
De-ar fi vrut universul să mai stea insignifianta noastră planetă pe loc, l-ar fi lăsat pe Florin să-și înmormânteze iubita pe agomaniile muzicii consacrate, dar cum nu e așa, ni-l închipuim pe Florin războindu-se cu logistica unui adio demn de Oscar. Și iaca, pana mea se oprește, ca o urare a bunicilor de paști: „Să ne vedem sănătoși, când s-o întoarce primăvara cu vestitorii florii de primăvară.”
