Sursa poza: AgerPress

"Viteza luminii și tragedia pâinii: Aventurile lui Valjean prin infernul francez!"

Și a fost odată ca niciodată, într-o ținută mai șifonată decât cămașa de duminică a lui tanti Filofteia, Jean Valjean. Bietul om, trimis la „pensionat” pentru ani buni, taman pentru că a îndrăznit să pritocească un colac de pâine, abia ce iese din pușcărie și iacătă cum toate oalelele se sparg în capul lui odată ajuns în iştovul Digne. Punctat pentru „răutatea” de a fi avut un trecut nărăvaș, poate că rămânea în tină dacă nu dădea peste inimoasa episcopul Myriel. Când șeful bisericii îi trânti ușa primitoare și ospitalieră în față (de deschis, desigur, că doar de aceea e ușă!), omul nostru ce face? Hămesi de un viitor făr’ de prihană, nu se poate abține să nu păstreze câteva arginți necuvenite. Myriel însă, măgulit de sila autorităților, îl scapă de belea și din binevoința „argintăriei” dă uitării nevrednicia. Astfel îmbrățișându-și umanitatea, Jean, sub noul nume de primar Madeleine, readuce rânduiala în Montreuil-sur-Mer ca piftia bunicii la nuntă.

Dar cum necazul vine când te aștepți mai puțin, prin preajmă pășește și biata Fantine, o tânără ale cărei sorți fură mai încrucișate decât sculpturile bunei mătuși pe care le poți chema la petrecere dar nu le poți pune pe masă. Păcălită de un student cu portofel înzorzonat, Fantine rămâne cu amintirile iubirii și o puștoaică pe nume Cosette. Spaimele singurătății, îl aduc pe Thenardier în peisaj, promițând îngrijorări zilnice și în plus o grămadă de penițe libere în schimbul grijei pentru domnița mică. Fantine, străină de soartă, devine model perfect al tragediei trăite pe propria piele, când Madeleine, cu șaptele grosului legii – Javert, mușcă din poveste.

După ceva timp de mângâiat porțile celulare, Valjean evadează cu viteza hoinarului transfrontalier și reușește să o scoată pe Cosette din ghearele cruntului Thenardier. Fata, privită ca cenușăreasă căreia i s-a fumat destinul, găsește în Valjean un sprijin și, împreună, ies la propriu din cloaca gunoaielor pariziene. Plănuind vieți călugărești și lecții de școală, cei doi improvizează o poveste de succes într-o mănăstire blajină de pe rodniciile orașului.

Așa face că Marius, mânat de spiritul unei tinereți răzgâiate și pline de scop, ajunge în preajma parcă victoriei la Paris și păcălit de amor, trăiește între umbra lui Georges Pontmercy și batonul vechiului Gillenormand. Dragostea izbucnește fără voie, în mijlocul planului jdenilor avându-l pe Eponine, care apus de oblăduire îi deschide calea spre Cosette.

Acum că o furtună cu numele de revoluție prietenește Parisul, norocul îi aduce pe toți sub aceeași perteancă: revoluționari, Javert camuflat în spion și o Cosette, proaspăt cuprinsă de sentimentele reciproc descoperite cu Marius, scântei amorului cu taxe de vamă. Într-o învălmășeală de bătăi și scrisori, Valjean îl salvează pe tânăr de la moartea sigură, alegând să îi elibereze pe Javert. Javert își face harachiri în râul care cu siguranță nu era nici plictisitor și nici adânc.

În final, cu o nuntă mai veselă decât o serărul satului și un Valjean nu tocmai în lumina bunății, Marius și Cosette plutească pe plaiuri tânere, pe când Valjean, cu burta pe Pandemie, printre broaște cântă greutatea amărăciunii. Dar așa cum toate poveștile bune se termină, un pelerinaj la propriul trecut, dar cu uzansă salutară, îndulcește destinul lui Valjean, care părăsește scena fericit să-și fi dus bagajul emoțional la poale iertări.

Rămâne de aflat doar ce-a făcut Javert cu viața sa tumultoasă, odată ieșit din valuri. Presupun că undeva, în alt colț al Cerului, Valjean și Fantine o serbează prin tot plenul paradisului.