Sursa poza: AgerPress

Ah, „The Fly” de Katherine Mansfield, povestioara aia care te face să uiți că-ți curge cerneala pe birou, dar și din ochi. Celebritatea asta literară nu zburdă prea des pe buzele cititorilor, dar vai, cum te lovește ea înauntru – chiar dacă în centru are o biată muscă. Povestea? E despre un bărbat cu titlu de „șef”, căruia îi pică memoria, și nu doar din cauza whisky-ului rar pe care-l toarnă unui fost coleg, ci pentru că și-a pierdut fiul în război. Spoiler: musca are de suferit, căci șeful n-a făcut pace cu durerea.

Vodă la Cutie și Musca de Eliberare

Intrăm în atmosfera unei lecții de „cum să-ți îneci amarul”, varianta cu muste. În decorul unui birou cochet, Woodifield, un pensionar cu permis de ieșire limitat, vine să-și bată șeful la cap, mai ales că cireașa de pe tort, evident, e amnezia. „În Belgia, fetele mele au văzut mormântul fiului tău,” spune el, de parcă ar descrie cea mai tare descoperire de vacanță – și șeful simte cum îi pică cerul în cap. Un razboi l-a lăsat fără băiatul promițator care trebuia să preia frânele companiei.

Dar nu e asta cea mai curajoasă parte a zilei șefului nostru. Că și vede el o muscă câzând vai de sufletul ei în cerneală. I-o salvează, dar apoi o amenință cu picături proaspete de cerneală. Săraca zbătută, poate o paralelă cu tinerii căzuți pe front. După un recital de tortură lichidă, își dă seama că și-a uitat băiatul. Neata, amintirea duioasă!

Când Uitarea Vine cu Stropi de Cerneală

1922 a fost un an bizar de literar, cu ts-unăte de Eliot dând „The Waste Land” și camere jacobine răvășite de Virginia Woolf. În mijlocul lor, Katherine noastră strunjește o poveste din propria durere, că și fratele ei aninase steagul alb în Belgia. Povestea muscoidă plină de simboluri bagă șeful nostru într-o ceață de inimi cazone. Uite ce-i teribil: cum îi zbanghește musca cu cerneală, cum îi cântă laudă curajului. În universul lui molcom de birou confortabil, o muscă în cerneală e epică.

Șefu’-și arată toată stângăcia emoțională, gata să îmbrățișeze uitarea ca pe o mască groasă de falsă insensibilitate. Bietul fir de gândire, zbătându-se așa cum a făcut musteaua proaspăt stocată în coșul de gunoi. Dar, se pare că la fel cum s-a complăcut la birou, așa „deșteapta” îi rămâne și memoria lui afectivă: o neștiință de parcă pica funia în cere, în timp ce musca se stingea lumînând să-și ceară notele finale.

Așadar, Marietta de la magazinul din colț spune că Mansfield ne întrebă subliminal dacă șeful a uitat din prostie. Asta doar musca (și cernelurile sale) știu, dar ne lasă în tipic stil satirico-mansfieldian să ne întrebăm: cum au uitat alții pierderile din război așa ușor? Negreșit, un pic de cerneală pe un cap fără memorie merge de minune.