Sursa poza: ExpressPress

România între Uniunea Europeană și Statele Unite: rușii „la poartă” și o națiune paralizată de indecizie

România se află într-un moment geopolitic spre deosebit de complex, oscilând între influențele Uniunii Europene și ale Statelor Unite, în timp ce tensiunile cu Rusia se intensifică la graniță. Această stare de ambivalență nu este deloc nouă în istoria țării, dar impactul său asupra societății românești devine tot mai preocupant, mai ales când indecizia politică devine o politică de stat, iar un fond adânc de neîncredere face societatea vulnerabilă la atacuri hibride externe.

Ostracizarea deciziilor ferme: lecții din istorie

Istoricii Alina și Șerban-Liviu Pavelescu, intervievați de HotNews, analizează aceste paralelisme istorice și actuale, susținând că România „ponoasează cu fundul în două luntri” – oscilând între opțiuni, evitând asumarea unui rol afirmat în scena geopolitică. Asemenea situației din anii ’40, când România s-a încercat să evite confruntarea directă cu amenințările militare din zonă, azi rămânem într-o poziție de neutralitate incertă, fără o poziționare fermă în raport cu marile puteri.

Istoricul Alina Pavelescu punctează cum, deși nu putem spune că istoria se repetă exact, tiparele reacțiilor în situații de criză tind să revină. Astfel, astăzi vedem o Românie care încearcă să navigheze pașnic între Uniunea Europeană și Statele Unite, în timp ce amenințarea rusă este tot mai palpabilă. Această poziționare vagă amintește chiar de atitudinea lui Carol al II-lea înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, care recunoștea că este „cu fundul în două luntri”.

Securitatea națională și efectul „conciliatorismului”

După primul război mondial, România a încercat să-și consolideze securitatea prin modernizarea armatei și prin alianțe politico-diplomatice strategice cu statele vecine. Însă politica mulți ani dominată de conciliere la nivel european – exemplificată dureros prin Acordul de la München din 1938, care a subminat statul vecin Cehoslovacia – a creat un precedent periculos de pasivitate și lipsă de reacție eficientă la agresiunile teritoriale.

Acest capitol istoric este invocat pentru a ilustra riscul actual al neangajării ferme a României în fața presiunilor geopolitice. În urmă cu opt decenii, văzând „lupii care urlă” la granițe, armata română era nepregătită și în subordinea unei încrederi naive în alianțe. Astăzi, o situație similară purgează societatea, cu pericolul escaladării unor tensiuni la care noi nu avem răspuns clar.

Politica de evitare a riscurilor și lipsa valorilor clare

Istoriculă Alina Pavelescu subliniază că nehotărârea liderilor actuali trimite un mesaj periculos: lipsa unui set clar de valori și tendința de a aștepta pasiv evenimentele. Această atitudine se face simțită și în societate prin expresii de genul “suntem prea mici să facem ceva” sau „n-avem resurse să ne implicăm”, care au fost auzite și în trecut – în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Un exemplu istoric îl reprezintă figura lui Iuliu Maniu, care, deși antinazist, ezita constant să acționeze decisiv când aliații occidentali solicitau o reacție clară. Acest tip de a „pasa cartoful fierbinte” către alții este semnul unei politici bazate pe evitarea riscurilor, în dauna securității naționale.

Complexul victimei și căutarea unui „tătuc”

România pare să resimtă un complex cultural al „victimei mici”, o credință adânc înrădăcinată în mentalul colectiv că statul este o entitate protectoare, o autoritate paternă sau „tătucul” în raport cu cetățenii săi. Această nostalgie pentru un stat omniprezent, capabil să fie „mamă, tată, iubită, nevastă și copil” este, în opinia cercetătorilor, explicația parțială pentru preferința uneori manifestată pentru lideri autoritari și pentru dificultatea de a asuma individual responsabilități sau decizii dificile.

Această tendință se reflectă și în dezbaterile contemporane, unde societatea este împărțită între cei care doresc un stat forțos, care să controleze totul, și cei care cer o redundanță a statului, dorind un rol social redus.

Instituții „formă fără fond”: dilema românească de secole

Un alt paradox al României îl constituie adoptarea instituțiilor de model occidental fără a le conferi însă un conținut și o consistență reală. Acestea rămân, adesea, la nivel formal, lipsite de putere reală.

După 1990, România a preluat în continuare aceste forme instituționale, dar fără o consolidare reală, ceea ce face ca instituțiile să pară fragile și ușor de influențat sau manipulat. În plus, dorința societății de a vedea în instituții un singur personaj „puternic” care să le insufle încredere mai adâncește problema.

Diviziuni sociale și vulnerabilități la atacuri hibride

Între elite și masă există o prăpastie adâncă, ce a fost prezentă în interbelic și a fost accentuată de regimul comunist, apoi reînnodată după 1990. Această fractură socială creează o societate fragmentată, fără coeziune reală, vulnerabilă la manipulări externe sau interne.

Istoricul Șerban-Liviu Pavelescu avertizează despre „o vulnerabilitate teribilă la atacuri hibride”, explicând că orice nemulțumire, reală sau indusă, poate declanșa reacții amplificate printr-un fond larg de frustrare și neîncredere.

„Istoria orbilor” – paralizia în fața avalanșei

Volumul recent publicat de cei doi istorici, intitulat sugestiv „Istoria orbilor”, respectivizează acest fenomen de orbire voluntară sau involuntară față de realitățile dramatice din jur. Mulți oameni văd cu ochii lor apropiindu-se „avalanșa”, dar nu pot crede că se va întâmpla lor, iar această neputință conduce la paralizie și lipsa reacțiilor care ar putea opri cursul negativ.

Alina Pavelescu subliniază că această orbire nu este o simplă întâmplare, ci rezultatul acumulat al neasumării, fricii și al unor interese subtile care perpetuează situațiile deficitare, iar adevărații „orbi” sunt cei care, conștienți sau nu, avansează pe cărări greșite credând că fac bine.

Poezia Agniei Bogoslava, citată la finalul cărții, accentuează această stare tragică a istoriei românești în fața unor decizii cruciale: „Au lăsat doar praf în urma lor / Eu n-am viață, nici nu mor”.

Concluzie

România se regăsește într-o nouă criză de identitate și poziționare geopolitică, caracterizată printr-o indecizie ce evocă trecutul său tulburat din perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial. Neîncrederea în instituții, fragmentarea socială și nostalgia pentru un stat „tată și mamă”, combinată cu lipsa unor decizii ferme, face populația vulnerabilă la amenințările externe și interne.

Pentru a evita repetarea unor greșeli istorice, este esențială asumarea curajoasă a unor opțiuni clare, întărirea instituțiilor reale și consolidarea unui contract social înțeles așa cum este – o negociere continuă între cetățean și stat, nu o supunere pasivă la decizii în afara controlului popular.

România trebuie să treacă de la orbirea inerentă a istoriei la conștientizarea responsabilă a prezentului pentru a-și apăra suveranitatea și viitorul într-o lume complexă și imprevizibilă.