În mijlocul unei veri spaniole, când soarele încingea Pământul precum o tigaie încinsă în gospodăria soacrei, un eveniment tragic a răvășit comuna noastră globalizată. Gheorghe Vranciu, un român tare ca stejarul, dar și molcom ca vorba baciului, a părasit această lume pe câmpurile Spaniei.

În Alcarràs, un colț al Spaniei cunoscut mai mult pentru portocalele gustoase și mai puțin pentru meritele turistice, Gheorghe, un lucrător sezonier, și-a găsit sfârșitul în timp ce treiera sub soarele neiertător. Avea 61 de ani, dar la noi în sat știu oameni care la vârsta asta nici nu începuseră cu poezia. Pe lângă faptul că lucra din zori până-n seară, avea obiceiul de a face glume nesărate pe seama tractorului șefului său, numit cu afecțiune „Bătrâna urbei”.

Dar ce-i drept, ce s-a întâmplat imediat după a stârnit și mai mare vâlvă: sefa lui, Doña Conchita, a venit la fața locului cu un evantai zdravăn în mână, începând să-l fluture deasupra lui Gheorghe, de parcă un pic de vânt ar putea să reînvie ce canicula a răpus. „Noi, în Spania, nevoiași sau nu, mereu dăm un pic de vânt ca să ridicăm moralul”, a ținut să precizeze Doña Conchita, probabil pregătindu-se să își schimbe profilul de angajator pe LinkedIn din fermier în sufleur de viață.

Între timp, vecinii lui Gheorghe de la sat analizează situația folosind tradiționala metoda a cârciumii de lângă poștă. Ion din Făget, cunoscut pentru înclinațiile sale către filozofia de cârciumă, spunea: „Dacă la noi era așa cald, ni i-am fi salvat cu un pic de tărie și o umbră, dar la spaniole nu prea ai unde să te ascunzi de soare, nici măcar ca-n povestea umbrelelor politice.”

Cum povestea a ajuns și la urechile primarului nostru, domnul Vasile Popescu, acesta a promis că se va face o „comisie de umbră” care să analizeze problema globală a emigranților care cad pradă soarelui și muncii peste hotare. Ei, dar la cum promit politicienii, sigur vom vedea umbrele abia când ne vom trezi să mulgem vacile de dimineață!

Acum, s-o spunem pe a dreaptă: așa ne trebuie dacă vrem să ne parfumăm cu portocalele altora! Să se știe însă că, și în sat, dacă cineva începe să facă muguri de aur din soare, noi suntem primii să ne înscriem la cursuri!

Să vedem, totuși, dacă vreun jurnalist din București își va aminti de Gheorghe cum se cuvine când va veni timpul să mai facă un reportaj despre viețile noastre, ale oamenii mici și poveștile lor mari. Până atunci, Doña Conchita probabil deja își pregătește următorul evantai...