Dragii moși și dragi babe, să ridicăm o ureche curioasă și să ne îndreptăm ochii șăgalnici către eternul mister ce-nghite fiecare fată înainte de a o duce de mânuță la altar: rochia de mireasă!

Ah, rochia de mireasă! De parcă pregătirile de nuntă nu erau destul de amețitoare, iată-ne cufundați într-o metaforică răscruce de drumuri, unde intră în joc nițel de materie albă și multă fantezie. Alegerea acestui veșmânt nu este nici pe departe o plimbare prin teișoara satului, mai ales când fiecare croială și material devin un fel de rețetă magică, ce trebuie să se potrivească la marele fix cu personalitatea miresei.

Zicea nu demult Mărioara, vestită pentru circumferințele și sfaturile sale înțelepte, că rochia perfectă e ca o poțiune: „Tre'să fie meșterită cu iscusință, din stofă aleasă ce complimentează sufletul și-ți face inimă să bată nu doar din iubire, ci și din admirație pentru figura din oglindă.”

Într-un colț al satului nostru, Neluțu, groparul poet, zâmbea enigmatic și ne șoptea că „o mireasă fără rochia ideală e ca o Carte de Imobil fără semnătura notarului — doar o ciorbă reîncălzită fără noimă”.

Deci, care-i morala poveștii, dragele mele? Măsura voastră contează peste măsură! Fiți atente la capriciile mătăsurii, căci se știe: talea-i jivină sălbatică, ce-și schimbă gardul și-l modifică între două mese copioase la nunțile vecinilor.

Pân-la urmă, alegerea rochiei e un prilej nemaipomenit să te cerți puțin cu imaginile tale interioare: cine ești tu, auzi?, unde te duci și, cel mai important, cine dorești să creadă babele că vei fi!

Cât despre predicțiile noastre, cine știe? Poate data viitoare să disecăm misterul ciorapilor asortați cu turte de brad, sau să investigăm zvonurile cum că Ionel lu’ Cusargiu ar orchestra o, vai, tentativă de dans modern la săpăturile lui Viorel! Rămâneți pe fir, fițele satului nu se culcă niciodată devreme!