Ah, vara, anotimpul în care întreaga suflare a satelor moldovenești se adună laolaltă, cu gâște, câini și verzișori, pe malurile râurilor. În inima Iașului, familia lui Ștefan și-a găsit de lucru sâmbătă spre seară, căutându-l cu disperare pe puștiul de 14 ani, ultimele sale vorbe fiind acum un câine de uzură pentru sufletele celor care l-au iubit.

Băietul nostru, Ștefan, s-a avântat mai curajos ca un taur la coridă, nu în lupta cu un matador, ci cu apele Bahluiului. Nu s-a gândit el la sfaturi băbești de genul „cine se îneacă la Bahlui se face broscoi”. Din păcate, rezultatul acestei bătălii agitate a fost diferit de ce și-ar fi dorit familia.

S-au adunat graiuri prin șanțurile satului cum că, înainte să dispară sub ape, Ștefan le-ar fi zis ceva fratelui — poate o înțelepciune de duh sau poate un simplu „vezi să nu pățești ca mine”. Poate că înțelepciunea vine pe apă și se transformă în spumă?

În timp ce sătenii povesteau despre curenți și spirite de apă, echipele de intervenție și vecinii treceau pe lângă tufari, călcând iarba oropsită, în febra căutărilor. Așa-i când se întâmplă un necaz, zice tanti Veta, „că-ți amintești că poți să dispari sub apă mai repede decât îți umpli burta din toate straturile de șnițele pe care le-ai pârjolit toată vara”.

Acum, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: cine va pune tabăra de vara lângă Bahlui cu așa o istorie? Și oare râul își va mai găsi încă un șugubăț să-l ispitească? Sau ne tragem toți gândul și trezim diavolul din apă să ne ofere un pic de pace și liniște? Până data viitoare, să ne ținem mereu de tălpile pământului și să lăsăm Bahluiul nesărat și netulburat.