Sursa poza: ExpressPress

Title: Europa caută adăpost sub scut francez, România ezită. Miza din spatele deciziei Bucureștiului

Article:

Finlanda a devenit a zecea țară europeană care se alătură inițiativei nucleare franceze „Forward Nuclear Deterrence Initiative”, menită să întărească securitatea pe continent. În acest context, România a decis să nu adere, cel puțin momentan, iar autoritățile de la București evită să ofere detalii concrete despre această poziție.

Președintele finlandez Alexander Stubb a explicat că inițiativa urmărește consolidarea responsabilității europene pentru apărare și evitarea escaladărilor conflictuale. El a subliniat că detaliile colaborării urmează să fie stabilite în etapele următoare și că fiecare stat participant va decide forma participării sale. De notat este faptul că, potrivit proiectului, președintele Franței este singurul care poate decide folosirea armelor nucleare, spre deosebire de NATO, unde deciziile privind arsenalul nuclear sunt asumate colectiv.

România nu a manifestat până acum intenția de a intra în acest mecanism, iar reprezentanții guvernamentali au fost rezervați în declarații. Pentru a înțelege dacă o astfel de alăturare ar întări securitatea țării, „Adevărul” a discutat cu experți politici și militari.

Profesorul Radu Albu Comănescu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, susține că decizia României de a rămâne sub umbrela nucleară americană este justificată. Acesta exprimă scepticism privind voința politică a Franței de a acorda garanții nucleare credibile țărilor europene cele mai expuse riscurilor geopolitice. Capacitatea militară franceză este recunoscută și diversificată, însă factorii istorici și politici complică situația. Profesorul amintește de persistenta atitudine antiamericană din Franța, moștenită în parte din epoca generalului De Gaulle, și de o predispoziție a publicului și elitei franceze de a menține legături privilegiate cu Rusia. Aceste tensiuni, întâlnite în diverse segmente politice și culturale, sugerează pentru el că o umbrelă nucleară franceză nu ar genera nivelul necesar de descurajare.

Totodată, Radu Albu Comănescu atrage atenția asupra faptului că România, din punct de vedere istoric și strategic, este percepută adesea ca o zonă tampon. Acest lucru înseamnă că marile puteri, inclusiv Franța, sunt reticente în a-și asuma riscuri majore pentru regiuni considerate periferice. El consideră că, în cazul unui conflict sever, Moscova ar putea pune sub semnul întrebării angajamentul francez de protecție și nu s-ar baza pe intervenția directă a Parisului în sprijinul României. Având în vedere aceste aspecte, profesorul recomandă continuarea integrării strategice a României în alianța transatlantică și menținerea unei relații strânse cu Statele Unite.

În același timp, expertul subliniază o problemă internă: clasa politică românească nu ar manifesta un nivel suficient de pregătire și angajament față de securitatea națională. El propune conceptul „ariciului strategic”, adică o țară cu o armată bine echipată și un sistem defensiv dificil de atacat, ca o garanție suplimentară împotriva agresiunilor. Profesorul avertizează că, fără un astfel de angajament și cu o clasă politică slabă în domeniul geopolitic, România riscă să înregistreze vulnerabilități majore.

Din punct de vedere militar, generalul (r) Virgil Bălăceanu, fost reprezentant al României la Comandamentul NATO de la Bruxelles și ex-comandant al Brigăzii Multinaționale din Sud-Est, împărtășește opinia privind necesitatea dezvoltării armatei naționale. Cu toate acestea, el consideră că România ar beneficia și de aderarea la inițiativa franceză de descurajare nucleară, în contrast cu poziția exprimată de profesorul Comănescu.

Generalul remarcă faptul că, deși Strategia Națională de Apărare vorbește despre „independență solidară”, implementarea acesteia este mai degrabă teoretică. El subliniază diferențele între flancurile estic și sud-estic ale NATO: în timp ce țările din nord-est – cum ar fi statele baltice, Polonia sau Finlanda – dezvoltă strategii de apărare totală care implică nu doar forțele armate, ci și întreaga societate, în România această abordare este absentă. Conceptele finlandez și polonez presupun o mobilizare largă și o implicare din partea cetățenilor, cu o pregătire premilitară inclusă în strategie.

Generalul Bălăceanu atenționează că România pare să trateze situația de securitate ca pe o chestiune de rutină, ignorând transformările și întărirea capacităților militare din nord-est. El consideră că această atitudine ar putea avea consecințe grave, în special dacă Federația Rusă va lansa o nouă ofensivă asupra Ucrainei sau va încerca să extindă influența în regiune.

Pe lângă aceasta, generalul scoate în evidență o lipsă a clarității în privința structurii forțelor active și de rezervă ale României. Comparativ cu Polonia, care urmărește un sistem militar cu aproape jumătate din efective ca rezerviști, România nu și-a stabilit un astfel de obiectiv concret. În Strategia de Apărare sunt notați circa 120.000 de militari activi, însă nu există o țintă privind numărul rezerviștilor necesari, ceea ce poate limita capacitatea de reacție în criză.

În concluzie, generalul recomandă o mai bună sincronizare a politicii și a strategiei militare românești cu aliații europeni, precum și o reevaluare a poziției în raport cu inițiativele de securitate la nivel european. El atrage atenția asupra riscului ca România să rămână pasivă în fața unor amenințări care nu vor fi limitate doar la flancul nordic, ci pot afecta întreaga regiune.

De reținut este că în timp ce Finlanda și alte state europene optează pentru o apărare nucleară comună sub egida Franței, România încă ezită, iar consultanța expertă reflectă atât motivele strategice din spatele acestei decizii, cât și riscurile asociate cu menținerea unei atitudini prudente sau pasive.