Necazuri la Otopeni: Pierzania Bagajelor și Perna Fermecată a Domniței din Antalya

Iată că odată cu vara s-au dus și vacanțele noastre mult așteptate, însă pentru câțiva nefericiți întorși din exotica Antalya, sfârșitul de vacanță s-a transformat într-un test de răbdare aeroportuară. Henri Coandă, locul unde bagajele se nasc greu, iar nervii sunt încercați, a fost cadrul perfect pentru o doamnă dramă zilele trecute.

Plecaseră românașii la turci, cu gândul să-și scrie propriile basme de vacanță, dar întorși în țara frunzei de viță s-au trezit într-un film de groază. Aproape patru ore (sau vreo trei ore și jumătate, după cum zice Văru’ Costică, martor ocular și parte implicată, căci avea o damigeană de vin de casă în bagaj) i-au așteptat să apară geamantanele din aventurile turcești.

„Știți cum e, când am ajuns la Otopeni, parcă se prăvălea cerul pe noi”, povestește tanti Florica, cu ochii-n lacrimi, că nici zacuscă nu mai putea rumega de nervi. În tot acest timp dramatic, năpastă peste năpastă, nepoțica domniței Florica s-a simțit rău, iar ambulanța a devenit parte din peisaj.

Cică firma aeriană, precisă altfel ca un cearșaf fără cute, a amuțit subit. Explicații? Nici vorbă! Lumea care altfel știa să vorbească se dăduse parcă pe mutează. Dar dacă-n tăcere nu-s explicații, să vezi minunea băgătiilor pierdute! Valizele au apărut într-un final, ca-n trecutul apelor fără luntre cu orar incert și voință proprie.

Și cum zicea profeticul nenea Tase din spatele lăzii de bere: „Dom’le, ajungem să căutăm bagaje ca peștii în baltă, dacă noi le punem pe uscat!” Ce să-i faci? La următoarea vacanță, vom lăsa poate bagajele acasă, să plece ele singure, poate-s mai norocoase. Sau, cine știe, chemăm ghicitoarea satului să ne scape de blestemul bagajului pierdut.