Sursa poza: ExpressPress

În întunericul nopții de 17 iunie 1951, un val de forțe alcătuite din milițieni, jandarmi, pompieri și grăniceri a invadat sute de localități din Banat și sud-vestul Olteniei. Peste 40.000 de persoane au fost obligate să-și ia lucrurile la repezeală și să-și părăsească locuințele. Acest episod nefast este rememorat și detaliat pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Tensiunile politice dintre România comunistă și Iugoslavia, exclusă din Comintern în 1948, au transformat granițele comune într-o zonă critică pentru autoritățile de la București. Populația de la frontieră era percepută ca o amenințare, în special din perspectiva posibilității de "contaminare" cu ideologie iugoslavă. Astfel, elitele comuniste de la conducere au recomandat evacuarea sau "dislocarea", după cum o numeau oficialii, a locuitorilor de pe o bandă de 25 de kilometri de-a lungul graniței, de la Beba Veche (Timiș) până la Gruia (Mehedinți).

Acțiunea de deportare, similară celor din istoria recentă, a fost extinsă în regiunile Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. Măsura a fost luată prin Hotărârea Consiliului de Miniștri H.C.M. nr. 344 din martie 1951, autorizând Ministerul Afacerilor Interne să decidă domiciliul forțat pentru anumite categorii de oameni.

În acea duminică de Rusalii, în 1951, alarmele s-au întins, iar viețile oamenilor din vestul țării au fost brutal întrerupte. A doua zi, 18 iunie, forțele statului au continuat operațiunile de evacuare din casele oamenilor. Gheorghe Pintilie, adjunctul ministrului Afacerilor Interne, a supervizat procesul, acțiune ce a afectat aproape 44.000 de români și reprezentanți ai altor etnii. Aceștia au fost transportați în vagoane pentru vite și lăsați în steppe Bărăganului, sub cer deschis și departe de orice așezare umană.

În Bărăgan, deportații au fost nevoiți să-și construiască noi vieți de la zero. Cele 18 noi așezări, cum ar fi Brateș, Bumbăcari, Dâlga, și altele, au fost formate din adăposturile improvizate de deportați. Viața în aceste noi locații era cruntă, iar lipsa alimentelor, apei și asistenței medicale a condus la over 1.600 de decese, incluzând numeroși copii.

În martie 1954, printr-o altă hotărâre, H.C.M. nr. 337, internările forțate au continuat, afectându-i pe cei eliberați din închisori, dar considerați încă periculoși. Restricțiile au început să fie ridicate în decembrie 1955, iar în anul următor, mulți dintre deportați au revenit acasă. Cu toate acestea, puțini și-au recăpătat proprietățile, fiind transformați în "domicilii obligatorii" pentru foștii deținuți politici.

Povestea deportărilor în Bărăgan este una de suferință și reziliență. Dincolo de durerea fizică și de pierderile materiale, traumele psihologice și amintirile acelor ani mai persistă încă în memoria colectivă a generațiilor afectate de acele zile devastatoare.