Ah, păi să nu zicem că Horia Moculescu, marele nostru maestru al claviaturii și suflet de muzică, a plecat în liniște! La 88 de ani, a tras cortina peste o viață plină de geniu și… ceva tristețe, căci la priveghi n-a fost chiar marea adunare a lumii. O mână de oameni – ați auzit bine, o mână! – au venit să-i spună “pa pa” celui care a lăsat în urmă o comoară muzicală ce ne-a încântat urechile de ani buni.
Pe la colțuri se șoptește că lipsa masivă n-are neapărat legătură cu talentul său, ci cu vremurile în care trăim: agitație, telefoane și poate puțină indiferență. Totuși, cei prezenți au arătat că respectul există, iar lacrimi n-au lipsit, că doar nu iei în derâdere un maestru care a compus anii noștri de amintiri.
"Moculescu? Era ca și cum muzica înmuia inima pietrei," spunea nea Ilie, un văduv cu basca trasă pe creștet, în timp ce își aprindea o țigară în colțul sălii de priveghi. „Nici nu mai auzi bine cântecul la televizor de cum să simți că ceva nu-i la fel fără el.”
Cei ce au dat ochii cu destinul său au rememorat momente de neuitat, iar tonul general era unul de recunoștință amestecată cu regret. Un fel de “Ai plecat tu, dar cântecul tău rămâne, Horia!”
La final, ne-a rămas doar să ne întrebăm: va mai apărea altul ca el în muzica românească sau ne vom pierde definitiv printre banalități și hituri de-o vară? Până atunci, să ne bucurăm de ce a lăsat și să ținem minte că marea artă nu moare niciodată, ci se mută pe ritmuri nemuritoare. Nu-i așa, Horia?
