Nicolae Rainea rămâne o legendă a arbitrajului românesc, numele său fiind sinonim cu excelența în lumea fluierului de fotbal. Dacă mulți își amintesc de el doar ca de „marele central” care controla meciuri importante în România și Europa, puțini știu însă cât de substanțiale erau sumele pe care le încasă pentru partidele din străinătate.

Fostul arbitru a povestit, într-un interviu răspicat, că primea ceea ce la vremea aceea era considerat un „bonus” mai mult decât onorabil, dar de care mulți colegi din țară habar nu aveau. „Eram conștienți că atunci când plecăm din țară trebuie să scoatem și niște bani în plus. Aveam o taxă implicită, ca să zic așa, ‘taxa că plecam de acasă’. Altminteri, ce să faci în deplasare?”, comenta Nicolae Rainea cu un zâmbet care trăda atât mândria, cât și micile compromisuri cu viața de arbitru profesionist.

În termeni mai simpli: înfruntarea cu drumuri lungi, cazări costisitoare și mesele în oraș erau compensate serios, iar suma putea ajunge la mii de dolari sau mărci germanice, o avere pentru vremurile alea. Rainea a fost printre puținii care au reușit să transforme această meserie într-o activitate cu adevărat profitabilă, iar asta s-a reflectat și în respectul pe care-l avea în întreaga Europă a fotbalului.

Așadar, după toate aceste controverse și „taxe”, mesajul lui Rainea e clar: a fi arbitru în străinătate nu era doar o mândrie patriotică, ci și o sursă serioasă de venit, ce justifica… să zicem, excursia! Rămâne să vedem dacă cei de azi vor avea curajul să-și negocieze propriile „taxe de plecare”, sau vor rămâne prinși în capcana salariilor de la „acasă”.

Și cine știe? Poate peste o vreme vom descoperi alte istorii similare, căci în fotbalul românesc, așa cum în satul nostru la crâșmă… poveștile nu se termină niciodată.