Pe o scenă europeană unde puțini români își fac auzită vocea, s-a strecurat discret un antrenor din țara noastră, mai degrabă necunoscut publicului autohton, dar cu o convingere clară: marele Mircea Lucescu este sursa lui de inspirație. Dacă v-ați gândi că-i laude fără măsură în stilul clasic al fanilor fanatici, vă înșelați.

„Lucescu n-a fost doar un tehnician; a fost un maestru al adaptabilității și al limbajului fotbalului, un tip care a știut mereu să transforme provocările în oportunități”, mărturisește românul nostru ascuns, cu un respect palpabil. Tot el, cu o franchețe neașteptată, nu se sfiește să dea glas unor realități care doare: „Să fim sinceri, noi, românii, avem o reputație… mda, nu tocmai de invidiat. Suntem, fără dubiu, cei mai mari hoți de pe pământ. Asta ne-a condiționat privirea asupra sportului și a conducerii. O lecție bună am învățat de la Lucescu: cinstea se construiește cu pași mici, dar fermi.”

Cam așa, între vorbă și vorbă, între elogii și amar, acest antrenor neamț de suflet românesc ne arată că, dincolo de trofee și știri mondene, există și o poveste de admirație și învățare, chiar și în lumea bătăioasă a fotbalului.

Rămâne de văzut dacă vocea lui va ajunge și pe meleagurile mioritice, să zguduie conștiințe sau măcar să stârnească discuții la o cafea de la colțul străzii. Până atunci, noi tot urmărim cu interes cum se scrie povestea antrenorilor români care nu uită niciodată cine le e far călăuzitor… și cine le dă și câteva lecții neplăcute despre realitate. Poate data viitoare ne surprinde cu ceva și mai „hoțesc” – dar de data asta în terenul de fotbal, nu pe marginea drumului!