Ah, ce vremuri, dragi cititori! România cucerea lumea la handbal, iar oamenii așteptau la porțile istoriei să fie răsplătiți cu aplauze și mândrie națională. Numai că, în epoca lui Ceaușescu, să fii campion era puțin mai complicat decât pare, mai ales când Dictatorul își dorea victorie... cu metode de adevărat general!

Într-o întâmplare memorabilă, Cristian Gațu, marele căpitan al echipei naționale, a ajuns pe mâna fierbinte a mărețului conducător suprem după ce România a câștigat Campionatul Mondial de handbal. Reacția lui Ceaușescu? Nu făcuse Gațu destul „rău” adversarilor pe teren! „De ce nu l-ai doborât pe ăla?”, a fost reproșul mărunt, dar tăios, al liderului când i-a analizat prestația. Se vede treaba că sportul nu era doar despre goluri și pase, ci și despre… aruncarea în ring a unor metode mai puțin ortodoxe.

Gațu, fără să se lase prea afectat, a răspuns cum s-a priceput, dar și-a asumat rolul de căpitan al echipei unei Românii comuniste care vedea în sport o bătălie ideologică, nu doar un meci pe teren. Fiecare victorie era parțial victorie politică, iar fiecare înfrângere... o povară pe umerii echipei și, mai ales, ai liderului.

Și, cum era de așteptat, regimul era mai atent la strategiile de croșetat în spatele porții decât la bucuria sinceră a campionilor. Cristian Gațu nu era doar jucătorul ce făcea spectacol, ci și piesa într-un joc unde sportul și puterea politică se împleteau într-un nod greu de desfăcut.

Să nu vă mirați dacă ascultați pe undeva, trenând prin crâșme, că în acele vremuri nimic nu era așa cum părea, iar „ajutorul” de pe margine putea fi uneori mai apăsător decât orice adversar de pe teren.

Cine știe ce alte povești mai ascund întâlnirile dintre marii campioni și cei care conduceau cu braț de fier? Rămâne doar să așteptăm să curgă cafeluța și poveștile… sau, cine știe, să audă cineva și alte „creații” ale epocii în care un gol putea să fie prea puțin, iar un adversar… prea mult!