Zidul lui Hadrian, ridicat în anul 122 după Hristos, este acea fortificație impresionantă care se întinde pe vreo 73 de mile prin nordul Angliei, de la o coastă la alta. Timp de decenii, arheologii s-au tot zbătut să-i descifreze enigmele, iar ce-au scos la iveală până acum ne oferă o privire fascinantă asupra vieții de la marginea de nord a marelui Imperiu Roman.

Cine a ridicat de fapt zidul?

În vremea ocupației romane în Britania, s-au construit multe ziduri și fortificații, dar povestea zidului ce-i poartă numele lui Hadrian a fost o confuzie cât colo în istorie. Un istoric roman de prin secolul al IV-lea, Eutropius, a atribuit ridicarea zidului împăratului Septimius Severus (cică între 193 și 211 d.Hr.), iar același Venerabil Beda a confirmat mai târziu această versiune în secolul VIII.

Însă, lucrurile s-au clarificat mult mai târziu, prin anii 1840, când părintele John Hodgson din Northumbria a publicat o istorie amănunțită a regiunii. Analizând cu ochi de vultur inscripțiile de pe zid, el a pus punctul pe „i”: zidul a fost, de fapt, construit sub conducerea împăratului Hadrian, cel din secolul al II-lea. Culmea, această revelație colosală a ascuns-o cu sfințenie într-o notă de subsol de 173 de pagini! Din fericire, John Collingwood Bruce a scos la lumină cercetarea lui Hodgson și, în 1851, a publicat prima versiune corectă a istoriei zidului, spulberând confuziile ce țineau încă teren.

Zidul și granițele unui imperiu care nici măcar nu exista pe hartă

Mulți dintre noi ar presupune că Zidul lui Hadrian marchează linia actuală dintre Anglia și Scoția. Ei bine, povestea e mai complicată: când zidul a fost construit în 122 d.Hr., nici Anglia, nici Scoția nu existau ca națiuni. Locul era populat de triburi variate, unele cam furioase pe invadatorii romani.

Hadrian a ordonat ridicarea acestei bariere impresionante ca o apărare la granița de nord-vest a Imperiului, traversând colinele și pajiștile din Northumbria și Cumbria, de la Wallsend (pe râul Tyne) până la Bowness (la Solway Firth). Pe lângă rolul defensiv, zidul era și un mesaj clar pentru localnici: aici trece puterea romană!

Construirea zidului a fost o muncă de Sisif în care au fost implicați circa 15.000 de soldați – trei legiuni de câte 5.000 oameni fiecare – care au muncit vreme de șase ani. Pe lângă zidul propriu-zis, au apărut turnuri de veghe, porți, forturi și turnulețe, aflate la distanțe precise pentru a asigura pază neîntreruptă.

Soldați daci și o falx între zidurile britanice

Fortul Birdoswald, una dintre cele mai bine păstrate cetăți de-a lungul zidului, ne oferă și alte amănunte picante. Acolo s-au descoperit inscripții lăsate de soldați daci – adică români de-ai noștri! Pe o piatră de deasupra porții de est se afla „Cohors I Aelia Dacorum milliaria”, însoțită de imaginea unei săbii dacice falx, în formă de semilună. Asta arată cât de divers era Imperiul Roman, cu trupe care împrumutau arme și tradiții din țările lor natale.

Nu zidul e tot – vallum, apărarea umană a graniței

Pe lângă zidul din piatră, pe acolo șerpuiește și o altă fortificație, numită „vallum”. Este o lucrare de pământ cu un șanț adânc în mijloc și movile pe ambele părți, care probabil marca linia de demarcație a zonei militare. Numai pe anumite căi paveate se putea trece în zonă, controlate strict de romani.

Ce șoc: unele părți ale zidului nu sunt din piatră, ci făcute din gazon! Se pare că nu întotdeauna s-a găsit piatră suficientă sau poate s-au grăbit să termine lucrările.

Zidul Antonin: experiment scurt și dulce

După moartea lui Hadrian în 138 d.Hr., împăratul Antoninus Pius și-a dorit să avanseze mai mult nordul și a comandat zidul Antonin, situat cu aproape 100 de mile mai la nord, în Scoția. Era mai degrabă o perdea de gazon și lemn pe o distanță de 38 de mile, dar a ținut doar vreo 20 de ani înainte să fie abandonată, și frontiera s-a întors la vechiul zid al lui Hadrian.

Vindolanda și scrisori din lemn

Cu o poziție strategică chiar la sud de zid se află fortul Vindolanda, care a fost un avanpost important. De-acolo au ieșit la suprafață zeci de artefacte, dar vedeta descoperirilor sunt tavlițele de lemn cu scrisuri mânuite cu calm de militari și civili în primele decenii ale secolului II. Găsim mesaje animate: invitații la petreceri, schimburi de scrisori între sclavi, rapoarte militare acide cu descrieri pitorești ale localnicilor.

Astăzi aceste tablițe sunt păstrate cu mare grijă la Muzeul Britanic, iar tehnologia infraroșu ne permite să le recitim poveștile.

Când paza devine joacă

Se zice că a păzi un zid de 73 de mile poate fi treabă plictisitoare. Noroc că soldaților le plăcea să se distreze: au fost descoperite zaruri, piese de joc sculptate în os și alte materiale rasate de istorie. Jucau „duodecim scripta” – predecesorul jocului de table – sau „ludus latrunculi”, un „șah” de război.

Moștenirea zidului și conservarea lui

Zidul lui Hadrian a fost folosit peste trei secole, prăbușindu-se treptat după retragerea trupelor romane din secolul V. Orașele au crescut în jurul lui, iar mulți localnici au „împrumutat” pietre pentru casele lor, deci traseul original a fost „pierdut” pe alocuri.

În secolul XIX, un adevărat salvator, anticarul John Clayton, s-a apucat să cumpere terenurile din jurul zidului, oprind astfel prăduirea lui haotică. A urmat grijă din partea National Trust și English Heritage, care protejează astăzi patrimoniul pentru urmași.

În 1987, Zidul lui Hadrian a intrat la clubul select UNESCO al patrimoniilor mondiale, iar acum există un traseu turistic de 84 de mile care atrage drumeți dornici să calce pe urmele legendarilor soldați romani. Cu muzeele, turnurile și forturile deschise ca să-ți povestească cum era viața la marginea lumii civilizate acum 2000 de ani.

Deci, dacă vreți să vă plimbați pe urmele împăratului Hadrian și să vă imaginați șoaptele și strigătele legionarilor de demult, aici e locul! Și nu uitați: legenda continuă, căci încă mai apar mistere și povești neștiute dincolo de zid… cine știe ce șoptesc încă pietrele din nordul Angliei?